Pe data de 12 februarie 2010 am ajuns in Parma. Inarmata cu multe sperante, debusolata de multe preconceptii, am pornit pe un drum ce nu-l regret. Privind in urma, revad o Oana speriata de tot ce e in jur, ce face pasi mici, dar siguri spre maturizare. Cu o valiza imensa si cu ceva gentute aditionale, cu ghidul de conversatie roman-italian in mana, mi-am croit drum in Parma.
Am avut noroc de colegi de apartament deosebiti, de la care am avut ce invata.
Am avut ocazia sa invat sa merg pe bicicleta.
Am descoperit cu adevarat ce inseamna dragostea, chiar daca asta si acum imi da batai de cap din lipsa accesabilitatii temporale si spatiale:P
Am avut sansa de a ma compara intelectual si sociologic cu studenti din alte tari (trebuie sa recunosc ca nu am fost intotdeauna invingatoare).
Am invatat o limba pe care, din cauza nenumaratelor istorioare romanesti, nu as fi dorit sa o invat niciodata(italiana).
Am invatat ce inseamna sa ai un stil de viata sanatos.
Am interactionat cu diversi oameni, care mi-au format o opinie mult mai aerisita despre celelalte popoare.
Ce mai, a fost o experienta pe care nu o voi uita prea curand!
Ti amo, Parma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu